Am un simţ etern familiar că flutură un strat ireal de existenţă pe lângă noi. Presimţeam cumva că această irealitatate este atât de lipsită de ţintă încât o pot fasona după cum arde în mine gândul jeluit sau nejeluit. Şi deşi înţeleg printr-o telepatie surdă cu universul mesaje de o frecvenţă stupid de ameţită în fiinţă, de ce simt că e o doar o gafă oţelită a propriei minţi? E ispita de a exista. Eterna bolnăviciune a duratei, care fără efort energetic ne înlănţuie în revolta inimii faţă de raţional. Aşa ajunge lupul să cadă toropit la picioarele mielului.
Ce sinapsă blestemată ne blochează impulsul animalic?
Omul din mine e însetat, vrea să ştie ce şi de ce, dar totuşi ceva îmi suflă în cap şi găsesc că nu vreau să ştiu; am ajuns să înţeleg - nu, să observ - că puterile biruie când existenţa lor este acceptată fără întrebări ascuţit de adânci. Când sapi în ciment nu primeşti decât o lopată-n gură. Am ajuns să înţeleg că mai uşor limpezesc o nebunie cu regula de trei simplă decât cu microscopul.
Drama vieţii se joacă în numai două minute.
No comments:
Post a Comment